Page 26 - Terra-SGR-2018

start asimetria negocierilor și a revendicărilor, statele participante fiind
împărțite în două categorii: state cu interese generale (marile puteri) și state cu
interese limitate (țările mici, victime colaterale ale conflagrației). Din această
ultimă categorie a făcut parte și România, care, nu avea dreptul să participe
direct la negocierile dintre „cei mari”, unele vizând teritoriul național.
Trebuie menționat parcursul țării noastre în Primul Război Mondial,
România fiind pe rând: neutră (28 iulie 1914 – 27 august 1916), beligerantă de
partea Antantei (27 august 1916 – 9 decembrie 1917), în stare de armistițiu (10
decembrie 1917 – 7 mai 1918), țară necombatantă (7 mai 1918 – 9 noiembrie
1918), țară beligerantă de partea Antantei (9 noiembrie 1918 – 11 noiembrie
1918). Deci, din cei patru ani și jumătate cât a durat Marele Război, doi ani ne-
am păstrat neutralitatea, un an am luptat de partea Antantei, la presiunea
acesteia, an în care 2/3 din teritoriul național a fost cucerit de către Puterile
Centrale (august 1916 – iulie 1917), inclusiv capitala, guvernul funcționând în
ceea ce putem denumi „exilul de la Iași”, următoarea jumătate de an (iulie-
decembrie 1917) am revenit în luptă, cu sprijin francez în ceea ce privește
reorganizarea armatei, obținând câteva victorii importante (Mărăști, Mărășești,
Oituz), iar ultimul an fiind pe poziție necombatantă, cu excepția ultimei zile a
conflagrației (a doua mobilizare, cum este cunoscută în istoria militară
română). O piatră de moară în cadrul negocierilor ulterioare de la Conferința de
Pace a fost Tratatul de la Buftea-București (5 martie și 7 mai 1918), semnat de
guvernul Marghiloman cu Puterile Centrale, România fiind practic silită să
încheie această pace, rămânând descoperită atunci când armata rusă a părăsit
frontul, în urma transformărilor politice ce aveau loc în Rusia.
Revenind, întreaga Conferință era centrată pe elaborarea noii
configurații politico-teritoriale rezultată din Primul Război Mondial și pe
cuantizarea despăgubirilor pentru câștigători și a penitențelor pentru învinși. În
acest sens a fost înființat un organism numit Consiliului Suprem (al Aliaților)
sau Consiliul celor Zece (alcătuit din șefii de stat/guvern și miniștrii de externe
ai SUA, Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei), din care a derivat Consiliul
celor Cinci (numai șefii de stat/guvern). Cum Japonia nu era interesată de
problematica europeană, de facto a funcționat Consiliul celor Patru (prim-
ministrul francez Georges Clémenceau, președintele american Woodrow
Wilson, premierul britanic David Lloyd George și regele Italiei Vittorio
Emanuele III), în cadrul căruia s-au discutat și problemele României.
Interesant de precizat este faptul că premierul francez nu îl simpatiza
7
deloc pe Ion (Ionel) I.C. Brătianu (primul reprezentant al României la
Conferința de Pace), „românofobia” sa declanșându-se pe fondul anturajului

7 Gäelle Hallair (2007), La géographe Emmanuel de Martonne et l’Europe Centrale, UMR
PRODIG et Géographie-cité, Paris, p. 41.

25