Page 35 - Buletin-SGR-ILFOV-2018

JUDEŢUL ILFOV ÎN ARHITECTURA REGIONALĂ
A ROMÂNIEI

Prof. dr. Octavian Mândruț
Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”, Arad,
Institutul de Științele Educației, București

Rezumat. Existenţa unei entităţi administrative de forma şi mărimea actuală a judeţului Ilfov,
care înconjoară un oraş de mari dimensiuni (oraşul-capitală) este, probabil, un fenomen geografic
şi administrativ foarte rar în decupajele teritoriale interioare ale ţărilor. Aceasta reprezintă, însă,
o entitate dublă (Bucureşti – judeţul Ilfov) care, la nivelul regiunilor de dezvoltare, se dovedeşte a
satisface elementele de convergenţă economică la nivel european.

Cuvinte cheie: Ilfov, regiune de dezvoltare, Vlăsia, Bucureşti, convergenţă.

1. Împărţirea administrativă actuală
Împărţirea administrativă a ţării noastre datează de o jumătate de secol (1968-2018). Ea
este continuarea unui proces anterior (1926-1968), concretizat în această formă în organizarea
administrativă din anul 1968.
Împărţirea administrativă din teritoriile care formează în prezent împreună România
are tradiţii istorice din Antichitate şi, mai ales, din Evul Mediu când, în cele trei mari provincii
istorice componente (Ţara Românească, Moldova şi Transilvania), dar şi în alte areale
(Maramureş, Banat, Zarand, Haţeg, Dobrogea), au existat forme specifice de organizare şi
administrare denumite „ţări”, comitate, voievodate, cnezate, ducate, obşti săteşti, ocoale,
districte, ţinuturi. De altfel, cele trei mari provincii au fost, ele însele, cele mai întinse unităţi
administrative în raport cu teritoriul locuit de români în ansamblul său.
Dintre formele vechi de autoadministrare, menţionăm îndeosebi „ţările”, care
îndeplineau funcţii geografice şi economice proprii. Principalele ţări au ocupat spaţii depre-
sio nare (Maramureş, Lăpuş, Beiuş, Bârsa, Făgăraş, Haţeg, Almăj, Zarand, Loviştea şi altele).
Într-o situaţie mai deosebită era ţinutul Vlăsiei, cu elemente asemănătoare ţărilor.
O regionare internă poate fi considerată şi împărţirea ţării pe marile provincii istori-
co-geografice: Transilvania, Banat, Crişana, Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea.
Prima organizare administrativă modernă a avut loc după formarea statului naţional
unitar român (1918), când, în urma Legii organizării administrative din 1926, s-au înfiinţat
71 de judeţe (la rândul lor împărţite în 429 de plăşi).
În urma acestei împărţiri, au fost reorganizate unităţile administrative anterioare din
vestul şi centrul ţării (denumite comitate) şi cele din sudul şi estul ţării (denumite judeţe).
A rezultat un număr mare de judeţe (71) în accepţiunea nouă (inclusiv Ilfov), consemnând o
legătură mai strânsă între teritoriu, populaţie şi dimensiunea locală a acestora.
În 1950 avut loc o organizare administrativă (pe 28 de regiuni) care, în linii mari,
s-a păstrat până în 1968, cu anumite modificări în anii 1952 (când numărul de regiuni s-a
redus la 18), 1955, 1956 (când s-au desfiinţat alte două regiuni), 1958, 1959 şi 1960. Regiunea
Bucureşti a avut continuitate şi stabilitate în acest interval de timp (1950-1968).
În 1968, aceste regiuni (şi raioanele componente) au fost înlocuite cu o unitate
administrativă de tradiţie, judeţul, fiind create 39 de judeţe. În 1981, prin reorganizarea
judeţelor Ialomiţa şi Ilfov (din forma lor iniţială), au fost create judeţele noi Giurgiu şi
Călăraşi. Din fostul judeţ Ilfov a rămas în jurul capitalei un teritoriu aproape circular, denumit

34