Page 25 - Terra-SGR-2018

nu numai, realizând faptul că teritoriul țării noastre nu era împlinit din punct de
vedere geografic, organic. De pildă, Ion Conea reda această situație în felul
următor: „Istoria ne-a fost vitregă, dar geografia românească a învins în cele
din urmă, cândva, nu de mult. Iată, în această privință, următorul pasaj dintr’o
lucrare a unui geograf german contemporan din Brașov (H. Wachner):
«Neuitatul meu profesor și mare artist în descrierea geografică a țărilor,
Theobald Fischer, într’o lucrare publicată cu mult înainte de războiul mondial,
compara harta Statului român de atunci cu un vultur în zbor, căruia îi lipsește
trupul, vultur – însă pe care împrejurări istorice ulterioare l-au dăruit cu un trup
4
întreg, trup cu adevărat organic»” .
Două reconfigurări teritoriale majore ale teritoriului național se produc
însă în 1918:
• alipirea Basarabiei la Regatul României, prin Actul Unirii votat în
Sfatul Țării la 27 martie (9 aprilie, stil nou), în urma unui plebiscit, teritoriul
dintre Prut și Nistru revendicându-și autonomia și, apoi, independența în urma
revoluției bolșevice, sub titulatura Republica Democratică Moldovenească și
• unirea Transilvaniei (și a românilor din Banat, Crișana, Maramureș)
cu Regatul României, consfințită prin Rezoluțiunea Adunării Naționale de la
Alba-Iulia din 1 decembrie.
Una dintre solicitările delegației românești din cadrul lucrărilor
Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920) a fost recunoașterea de către
marile puteri a celor două acte unioniste.
Conferința de Pace. Mecanismul procesului decizional. Supranumită și
5
„Parlamentul Lumii” , faimoasa Conferință a început pe 18 ianuarie 1919, în
Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles, fiind deschisă de președintele Franței,
Raymond Poincaré, la care au participat 10 000 de delegați (mandatați,
consilieri tehnici, experți etc.) din 32 de țări.
În pofida cadrului filozofic general care domina Conferința și a
principiilor de unitate pe criteriul naționalităților și de viabilitate economică a
statelor rezultate din destrămarea teritorială a imperiilor (Austro-Ungar,
Otoman) – în spiritul celebrelor „14 puncte” wilsoniene ce fixau osatura noului
sistem internațional de la începutul secolului XX, care „trebuia să se bazeze nu
6
pe echilibrul puterii, ci pe autodeterminarea etnică” –, realitatea din teren și
pragmatismul învingătorilor din prima conflagrație mondială au impus încă din

4 Ion Conea (1943), Scurtă mărturisire a României, în „Revista Fundațiilor Regale”, Anul X,
nr. 3, 1 martie, p. 627.
5 Cristina Gavrilean (2017), Hărți românești prezentate la Conferința de Pace de la Paris
(1919-1920) aflate în colecțiile speciale ale Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai
Eminescu” din Iași, în „Biblos”, nr. 29, p. 47.
6 Henry Kissinger (2003), Diplomația, Ed. All, București, p. 17.

24