Page 69 - Terra-SGR-2018

zăvoaie păduri de sălcie și plop pe grindurile fluviale, fiind inundate la apele
mari de primăvară-vară (93% la hidrogradul 8). S-a estimat că la 1,5 m grosime
a stratului de apă acumulat timp de 1-2 luni pe an, volumul de apă reținut era
3
de cca 4,3 km , contribuind la atenuarea viiturilor și, în același timp, la
primenirea apei lacurilor, aluvionarea și igienizarea zonei ecotonale.
Lunca și Delta Dunării au constituit, înainte de îndiguire, un important
domeniu de capital genetic, de reproducere a multor specii de pești,
productivitate biologică, valorificată și sub aspect economic prin pescuit,
vânătoare, exploatare de masă verde prin pășunat, dar și în agricultură etc.
Cunoscutul hidrobiolog Grigore Antipa care s-a ocupat de luncă și deltă a
argumentat științific prin lucrările sale rolul acestui spațiu inundabil prin
multiplele funcțiuni (Regiunea inundabilă a Dunării, 1910) .
Lunca Dunării, de pe partea stângă a fluviului, situată pe teritoriul
României, reprezintă o importantă componentă morfohidrografică, cu lățimi
variabile, însumând o suprafață, până la vârful deltei – Ceatalul Chiliei, de 549
563 ha și, care a fost îndiguită pe 437 797 ha (79%) cu 56 de incinte/module.
Fiind scoasă din regimul său natural, de zonă umedă, s-au redus foarte mult
valențele/funcțiile deosebit de importante.

2. Despre termenii de luncă și baltă
Termenul de baltă, în afară de designarea ca fază intermediară în
evoluție unui lac către faza de maturitate spre cea de mlaștină, datorită
colmatării și acoperirii parțiale sau totale cu vegetație hidrofilă, se mai
folosește local, pentru lunca din lungul unui râu, cu deosebire, în lunca Dunării
care, în regim natural, este inundată periodic la apele mari, iar după retragerea
apei rămâne presărată cu numeroase lacuri, gârle, cursuri părăsite.
În lucrarea La plaine Roumanie et le balta du Danube (1907), G.
Murgoci sublinia că balta, „este o vastă regiune supusă, în special, primăvara
inundațiilor, în restul timpului fiind presărată cu lacuri puțin adânci și brațe
părăsite”.
De asemenea, în lucrările lui G. Vâlsan, C. Brătescu, Gr. Antipa, I.
Conea, termenul de „baltă” – pe care populația românească riverană luncii
Dunării, în sens toponimic, îl atribuia luncii inundabile cu numeroase lacuri și
gârle – se regăsește, în accepțiunea pe care i-a atribuit-o G. Murgoci. Localnicii
de pe malul românesc al Dunării, când spun că „merg la baltă” sau „în baltă”,
nu se refereau la un lac anume, ci la lunca pe care se găsesc grinduri fluviatile
acoperite cu sălcii și alte specii arborescente, la stufărișuri și păpurișuri, la
numeroasele lacuri și gârle. Acest toponim (geo-hidronim) se regăsește, cât nu
se poate mai bine materializat, în cele două unități morfohidrografice: Balta
Ialomiței (Borcea) și Balta Brăilei.

68