Page 70 - Terra-SGR-2018

Același înțeles rezultă și din lucrarea lui Emm. de Martonne „La
Valachie” (1902) și din care cităm în traducere: „la Călărași, începe ceea ce
poporul numește propriu-zis Balta. Mlaștinile Dunării ungurești și ale Tisei nu
sunt nimic față de labirintul brațelor fluviatile, insulelor, mlaștinilor, lacurilor
și canalelor care acoperă valea largă de la 12 la 18 km, între înălțimile
Dobrogei și faleza de loess a Bărăganului”.
Și Gr. Antipa, în lucrările Regiunea inundabilă a Dunării (1910),
Dunărea și problemele ei științifice, economice și politice (1921), analizează
problema Dunării, în context european și, în egală măsură, și lunca din sectorul
inferior. În a doua lucrare (1921), Gr. Antipa caracteriza morfologia și rolul
hidrologic al Dunării astfel: „Bazinul prin care se scurg apele Dunărei este
compus din 2 părți distincte:1) Albia propriu zisă sau Albia minoră, prin care
se scurg apele când sunt în stare normală, limitate de cele 2 maluri; și 2) Balta
sau Albia majoră, adică acele întinse suprafețe de terenuri peste care se
revarsă apele fluviului în epoca creșterei lor maxime. (…) Balta, în aceste
timpuri, îndeplinește rolul unei supape de siguranță a fluviului. (...) De o mare
importanță este durata revărsărilor căci pentru pescării am putut stabili o lege
generală, că producția lor este direct proporțională cu suprafața inundată și
durata revărsărilor”. Tot Gr. Antipa caracteriza astfel lunca/balta Dunării:
„După felul vegetației cu care sunt acoperite terenurile din baltă, deosebim
pământ de cultură pe grinduri, pășune, zăvoi, pădure de sălcii, de anini,
cătinișuri, rogozuri, păpuriș, stufărie, plaur etc.)”.

3. Despre populație și așezările din sectorul pontic al Dunării
Informații importante despre populațiile care au trăit în antichitate
pe aceste locuri se găsesc în scrierile învățaților antici – de pildă, Herodot
(484-429 î.H.), referitor la așezările și ocupațiile geților, respectiv agricultura,
creșterea vitelor, pescuit; iar, Ptolemeu (90-160 d.H.), geograf și cartograf,
menționa existența a 44 de orașe în Dacia.
În perioada bizantină, Iordanes face mențiuni, într-o lucrare din anul
551, despre geografia și etnografia Daciei, iar Procopius din Caesareea,
informații privind fortificațiile și capetele de pod bizantine din lungul Dunării.
Referirile despre dezvoltarea vieții social-economice la Dunărea de Jos
aparțin cronicarului bizantin Nicetos Coniates, numind locuitorii acestei
regiuni vlahi, numeroși și energici; Edrisis (mijlocul secolului al XII-lea)
menționează așezările, care erau numeroase și înfloritoare, ocupațiile locui-
torilor (agricultori și meșteșugari).
De asemenea, din vestigiile arheologice, documentele istorice și
toponimia locală, reiese că în lungul Dunării erau, de timpuriu, așezări
omenești, din care unele au devenit importante centre comerciale, făcându-se

69