Page 80 - Buletin-SGR-ILFOV-2018

(7) Romanitatea orientală
Evoluţia romanităţii orientale, ca spaţiu uman şi social suprapus teritoriului subiacent
definit, reprezintă un element inedit, de natură istorico-geografică, având ca scop înţelegerea
structurii componente actuale şi, îndeosebi, aşa cum am arătat mai sus, a caracterului
echidistant al locuitorilor şi comunităţilor faţă de alţi locuitori şi comunităţi, teritoriul
subiacent şi istoria comună sau diferită.
O simplă analiză a trăsăturilor antropologice şi fizionomice ale locuitorilor care
vorbesc predominant limba română arată o anumită diversitate iniţială a acestora. De
asemenea, acest lucru este vizibil şi în alte ţări. Emisiunile de televiziune actuale aduc,
frecvent, imagini cu persoane, comunităţi, indivizi din diferite regiuni ale globului, în cadrul
cărora se pot recunoaşte similitudini importante cu stilurile antropologice din ţara noastră.
Nu au sens exemplificări amănunţite, deoarece constatarea este evidentă de la sine.

(8) România modernă
Realizarea Unirii din perioada 1918-1922 şi formarea României moderne constituie un
moment de unificare a populaţiei predominante în raport cu propriul teritoriu de locuire. În
urma acestui eveniment, chiar dacă în realizarea lui au existat determinări de natură externă,
această nouă suprapunere de populaţie – teritoriu reprezintă cea mai bună expresie a unei
sintagme care poate să fie denumită astfel: „statul naţional român este rezultatul geografiei
sale”. Această constatare nu reprezintă însă o transpunere mecanică a demonstraţiei deosebite
realizate de Robert Kaplan în „Răzbunarea geografiei”. Este un exemplu, însă, al faptului
că anumite condiţionări ale substratului (în cazul nostru, forma, dispunerea şi arhitectura
reliefului sud-est carpatic), precum şi ale regiunilor complementare au reprezentat elementul
determinant în formarea statului şi reorganizarea influenţelor provenite din istorie.
Din acest motiv, momentul iniţial al României moderne („Noua Românie în noua
Europă”, cum spunea Emm. de Martonne), trebuie evidenţiat şi explicat într-o formă
obiectivă, dar şi constructivă pentru evoluţia ulterioară.

(9) Contextualizarea României în spaţiul european
Derivat din contextualizarea poziţiei geografice, o semnificaţie nouă poate să o aibă
complementaritatea geografică dintre ţara noastră şi ţările vecine. De obicei, geografia
României şi a regiunilor sale se opreşte la graniţele exterioare. Geografic, teritoriul subiacent
se extinde şi dincolo de graniţele ţării, modificându-şi caracteristicile.
Indiferent unde este plasată problema contextualizării României cu ţările vecine, ea
trebuie să îşi găsească o formă care să valorizeze elemente comune şi să identifice posibilităţi
de ameliorare a utilizării spaţiului geografic intersectat de o graniţă, dar contiguu, în realitate.
Raportul dintre România şi ţările vecine are, totodată, o explicaţie şi semnificaţie
istorică. Vecinătatea, ca factor politic, reprezintă un element de stabilitate şi cooperare la
mezoscară şi un cadru de înţelegere reciprocă mai bună.
Cel puţin în politica externă a României, încercarea de a realiza legături economice şi de
altă natură cu ţările vecine reprezintă o caracteristică teoretică a poporului nostru, de tratare
echidistantă a populaţiilor şi ţărilor înconjurătoare (Geografie educaţională, 2017, pg. 142).
Este evident că, într-o „nouă geografie a României”, contextualizarea spaţială
(România şi ţările vecine) reprezintă o componentă a unui referenţial foarte frecvent
ignorat. Aceasta nu înseamnă o disoluţie reciprocă a spaţiului geografic între ţări vecine, ci
o înţelegere (cu respectul corespunzător) pentru spaţiul geografic şi valorile umane existente
între ţări limitrofe.

79